O numărătoare inversă

Titlu: O numărătoare inversă 

Autor: Emilia Toma

M-am gândit ca această recenzie să fie construită pe principiul pro/contra.

                Dar înainte de toate, permiteți-mi să vă introduc în lumea romanului. În Poetica, Aristotel spune în felul următor: ,,aproape întotdeauna caracterele se reduc la aceste două categorii, viciul şi virtutea reprezentând la toţi oamenii deosebirea de caracter". Emilia Toma înfățișează deopotrivă omul inferior realității și omul mai bun decât este în realitate. Ovidiu, personajul principal, este în prima parte a romanului o scursură a societății din toate punctele de vedere, iar în cea de-a doua parte se schimbă. 

     Prin tema abordată, Emilia se apropie de naturalism, studiind fenomenele tarate ale societății: un om violent, furios, ce are ca adicție sexul. Interesant este modul în care acest personaj-narator se prezintă. ,,M-am născut din orgoliu", iar toate acțiunile lui se învârt în jurul acestui nucleu. 

Ovidiu este un boxeur ratat. Prima lui iubită este Ana, apoi apare Vanda în peisaj și-n cele din urmă Alina. Romanul este o introspecție de tip camil-petrescian. Ovidiu privește către trecut, nu pentru al trăi, ci pentru al analiza. Un roman mai apropiat de confesiune decât de dramă/acțiune, scris la persoana I, este un tărâm greu de strunit, greu de dus la capăt. 

De aceea, am câteva lucruri de menționat în compartimentul de contra. 

      Contra: Până la pagina 70 introspecțiile naratorului-personaj au ceva cam multe explicații. Când spun explicații, mă refer la pasajele în care ceva este reluat pentru a se adăuga alte vorbe (pe care le consider în plus) pentru că am dedus ce fel de om este personajul din acțiunile lui, din limbaj, din felul în care relaționează cu alte personaje, încă din primele pagini. 

       Al doilea lucru care împovărează puțin primele 69 de pagini sunt dialogurile golite de substanță. Când spun: dialog golit de substanță mă refer la două aspecte: 1. Nu mi se comunică nimic prin el, adică informații despre personaje. 2. Se află la limita dintre adevăr și neadevăr, adică nu știu dacă dialogurile sunt neapărat conforme realității, mi se par plastice. 

      Pro: De la pagina 70, Emilia lasă în urmă acele explicații, dialogurile încep să fie dinamice și pline de substanță. Începe să cuprindă și să surprindă diferitele fațete ale temei centrale: violența domestică. Spuneam la început că Ovidiu este surprins o dată ca ,,inferior realității” prin acestă violență exercitată asupra celor două femei cu care are relații: Ana și respectiv Vanda, însă cu cât ne apropiem mai mult de finalul romanului, cu atât Ovidiu devine ,,omul mai bun decât este în realitate". O construcție antitetică în interiorul aceluiaș personaj-personalitate de o finețe absolută- admirabil acest demers! 

   Un alt punct foarte al romanului este chiar pagina 70, în care Emilia reușește să ofere frazei ,,puritatea sunetului". Flaubert spunea că ,,o bună frază în proză trebuie să fie un vers bun, de neschimbat, la fel de ritmată, la fel de sonoră". Prin jocul realizat cu ajutorul verbelor ,,a iubi" și ,,a privi" Emilia construiește un cântec trist, de o frumusețe apropiată de limba zeilor, a absolutului, a idealului. Totul devine ritm obseiv și muzicalitate.

      Iată și exemplul:  Ne trezeam iubindu-ne, adormeam iubindu-ne, o vedeam cum s-ar fi urcat pe pereți de extazul la care o aduceam, adormeam fericiți și transpirați, respiram unul prin celălalt, știam că mi-aș fi dat viața pentru ca ea să fie bine. Îmi spunea, cu râsul ei frumos și vocea jucăușă, în timp ce ochii albaștri îi străluceau în feluri cum n-am mai văzut, că mi se vedea iubirea în ochi. Așa era, o priveam iubind-o. Mă uitam la ea și o iubeam. Uneori simțeam nevoia doar să o privesc așa, fără să-i spun nimic. Nici nu era nevoie de cuvinte. Mi se vedea iubirea în ochi. Într-o zi din alea, perfecte, mă uitam la ea și o iubeam. Și o priveam. Și m-a văzut. Eu o priveam și o iubeam. Credeam că o iubesc. De fapt, chiar o iubeam, numai că probabil văzuse ceva în ochii mei. Mă uitam la ea și o iubeam.

- De ce te-ncrunți așa la mine?

Mă uitam la ea și o iubeam.

- De ce te-ncrunți așa la mine?

Mă uitam la ea și o iubeam.

- De ce te-ncrunți așa la mine?

Mă uitam la ea și o uram.

- De ce te-ncrunți așa la mine?

Tăceam.

- Ovidiu? 

    Acest raport de 9-11 ochi- sentiment din prima parte a fragmentului se aseamănă mult cu o bătaie de tobă, ritmată, obsesivă, delirantă, un fel de act ritualic înainte de ,,lovitura finală” . E ca un dans amețitor realizat de un devriș al cuvintelor.

            

 Găsiți cartea la reducere aici.

                               With love, dimineți târzii!