sleep paralysis

    Radu Găvan scrie în Intro la volumul de poezie al Anei sleep paralysis următorul gând: ,,Poezia ta e urlet și e șoaptă, și-n ambele m-am regăsit"- cu scuzele de rigoare- pentru că-l voi plagia- mărturisesc, m-am regăsit în poezia Anei, dar cine nu ar putea spune la fel? 

Iubirea este o experiență universală. Durerea se simte la fel de mii și mii de ani. Tristețea, bucuria, nemulțumirea, frica, revolta, nu sunt ele deopotrivă manifestări  ale ,,ultimului om" și ale omului din Epoca de Piatră?

    Volumul de debut al Anei Maria Anania este un volum în care eul se lasă purtat de furtuna, haosul interior produs de interminabilul moment de scrutare a lumii exterioare, a orizontului care nu se mai arată: ,,când eram copil/mi-am mâncat pleoapele/ să am ochii mereu deschiși". 

       Regăsim, de asemnea, reflexii  ale unui eu ce pare că se destramă: ,,pierd prea mult din mine". 

     Întrebarea care survine în urma acestei afirmații este: De ce? De ce simte eul că se destramă? Nu aș putea încadra poezia Anei într-un balmeș-talmeș de factură românească numit feminism, dar în  discursul acestui eu revoltat, nemulțumit găsim ca temă centrală Femeia. La que Sabe, cea care știe multe și are curajul și puterea de a le spune direct. La que Sabe cunoaște rolul pe care femeia îl joacă într-o societate patriarhală, una în care obiectivizarea femeii a devenit normalitatea, una în care femeia ,,și-o cere". Această femeie primordială, La que sabe, răspunde unui posibil iubit : ,,îmi pare rău, honey, dar nu sunt eu Gioconda pe care o cauți./ sunt doar o pânză  sfâșiată și e nevoie de/ un mare artist pentru a desluși acest puzzle/ pe care-l numim ironic/ viață". 

 Nu sunt Gioconda pe care o cauți este o altă modalitate prin care eul liric își exprimă nemulțumirea față de un ,,tu" masculin, un tu ce-i întristează inima: ,,tu nu știi nimic despre meteorologie/ sau despre mine", un tu- masculin- ce spune  femeii că e ca vremea.

    Paradoxul ochiului larg deschis în exterior, ce nu poate scruta interioritatea mă duce cu gândul la Ochiul divin al Egiptenilor. Osiris fiind cel care ,,hrănește focul sacru sau inteligența omului". Cei doi ochi larg deschiși: ochiul drept conectat cu activitatea, viitorul şi soarele, iar cel stâng cu pasivitatea, trecutul şi luna hrănesc focul unei dureri cronice. Privind dintr-o altă perspectivă: această imagine suprarealistă cu accente impresioniste ne conduce la un alt simbol, al viziunii interioare.

  În buddhism al treilea ochi joacă acest rol, dar în poezia Anei, avem de-a face nu cu trei ochi, ci cu doi ochi obosiți de atâta privit, analizat, înregistrat. În  sleep paralysis reîntâlnim privirea înspăimântată, furioasă, pătrunzătoare a Medusei ,,târziu am aflat că monștrii se ascund printre noi/ în noi". Medusa modernă se confesează: ,,durerea ne descompune câte puțin până ajungem doar niște umbre rătăcitoare"; se urăște: ,,aș putea parca oricând pe locurile albastre: incapacitatea de a mă iubi rămâne un mare handicap" și își adresează o întrebare uluitoare: ,,ce e mai greu decât să ai grijă de propriile hoituri?

  Citind acest volum m-am simțit de parcă aș fi stat în fața celebrului tablou deThéodore Géricault: Pluta Meduzei.       Ochii istoviți de durerea pe care o provoacă scrutarea, căutarea orizontului, a siguranței, a stabilității sunt ochii copilului ce și-a mâncat pleoapele și a maturului ce vede moartea ca pe un copil răsfățat. 

Găsiți cartea aici 🥰