O cameră fără prize
Titlu: O cameră fără prize
Autor: Savu Popa
Editura: casa de pariuri literare
SAVU POPA (n. 1991) Profesor de Limba şi literatura română în prezent. Debutează în anul 2004, cu poezie, în revista Euphorion, din Sibiu. Debut în volum, în anul 2017: Ipostaze, Editura Paralela 45, din Piteşti. În 2018 am publicat al doilea volum de versuri, la editura Cartea Românească, intitulat Noaptea mea de insomnie.
O cameră fără prize este volumul ,,apelor înghețate de spaime”, volumul unui
cer senin văzut ca ,,bandaj”, un volum
în care ,,irisul, corneea ard ca niște meteoriți” iar ,, oxigenul a devenit
ritual de incinerare”.
Discursul auctorial este construit în jurul a două mari teme: singurătate și artă poetică, iar din acestea, ca dintr-un vulcan, erupe lava aprinsă a unei lumi interioare dedublate, lava aprinsă a unui spațiu exterior ce devine, din când în când, corpul acestui eu liric însingurat ce poate auzi ,,respirația cerului”.
Ce este poezia? ,,Poezia/Un buton/ De dat/Realitatea/
La maximum”, dar în același timp ,,Poezia funcționează/Ca o perfuzie,/Când sunt
deshidratat/De la atâta realitate”. Poezia este acel ceva care ,,dă realitatea
la maximum”, dar funcția poeziei este să hidrateze, să ofere viață unui suflet
deshidratat, adică uscat, de realitate. Pe cine usucă realitatea? Pe acel ce vede creierul un câmp peste care ,,cineva tăcut împrăștia cenușa
dintr-o urnă veche” sau pe copilul ascuns la interior, copilul ce ,,redesenează
zilnic inima”?
Cine este acel care ,,iese ca dintr-un
crematoriu/ și-ndeamnă lumea de-afară/să intre, să admire” creația (poezia)
unor ,,sculptori de cenușă” (poeții)? Poate fi copilul care n-a vrut să
accepte realitatea, așa că s-a ascuns undeva și-i redesenează eului liric inima,
adică unui eu ajuns matur. Poate fi același copil, dar acesta acceptă realitatea și spune: ,,Cu un cuțit/am început
să curățăm solzii,/ mai întâi de pe ochii mei/ știam că nimic nu va mai fi la
fel/ ochii, albul lor care inunda/ o cameră fără prize, singurătatea” pentru că
a ajuns să conștientizeze faptul că aceste două ,,TU-uri” simt la fel. ,,În
mine/ Cineva sapă o fântână/Până târziu în noapte,/Până când și acest târziu/Se
va surpa”.
Singurătatea ,,are colțurile îndoite” și ,,are parfumul unei plante carnivore” pentru oricare dintre cele două eu-uri, două personaje, o persona și-un actant ascuns ce joacă pe scena vieții. Ei au ,,senzația că această dimensiune/a vieții/ a devenit neîncăpătoare”. Singurătatea îndoaie colțurile anumitor pagini din acest volum numit viață. ,,Adesea ne vine/ Să ne izbim craniile încărcate de amintiri, /Așa cum cei mici izbesc de pereți/Pușculițe pline vârf”.
,,Între noi un
anotimp artificial”. Amintirile și visele trăiesc într-un anotimp artificial.
Un anotimp cosmetizat de absența conștiinței. Un anotimp cosmetizat de
percepție și de un strigăt interior care-și cere, pe drept, dar fără să țină
cont de întrebările existențiale asupra sensului sau non-sensului vieții, timpul ca să trăiască.
,,Ca o încleștare de alge/în interiorul mărilor” este
acest volum de poezie. Singurătatea și scrisul, două picături de ploaie
tatuate pe partea nevăzută a celor ce devin oglinzi mișcătoare, a acelor care surprind realitatea
interioară și exterioară a ființei. Această realitate a poetului este una și
aceeași cu cea a cititorului: Poetul scrie, dă din propria viață timp, iar cititorul
face același lucru citind. Un dans al celor care dau viață, fără să primească, este această relație dintre
cititor și autor. Lumea construită de Savu Popa în volumul o cameră fără prize este lumea celui care dă viață și știe că linia
bateriei nu poate fi reîncărcată, viața o cameră fără prize.
Comentarii
Trimiteți un comentariu