„pe întuneric scrijelesc pe dinăuntru o mandală fără centru”.

Titlu: Mandala

Autor: Oana Cătălina Ninu

Editura: casa de pariuri literare

Anul: 2021

,,Prin observație, poetul este filosof și poate legiuitor, prin imaginație- mag și creator”

Victor Hugo

  

     Mandala, volumul de poezie (a doua ediție, revăzută la editura Casa de pariuri literare 2021) al Oanei Cătălina Ninu este prin excelență un volum al vicisitudinilor. Un volum care ne amintește cât de necesară este durerea „pe întuneric scrijelesc pe dinăuntru o mandală fără centru”. Poezia nu reprezintă o epuatie, ci o revoltă împotriva dorinței de a ascunde faptul că în ,,nemărginirea propriei dureri găsești uneori o plăcere tăioasă”.   

    Prin versul primului poem ,,în fiecare seară în somn rup simetric cerșaful” pătrundem într-o lume în care luciditatea cronică a eului liric pare că ,,stă încolăcită”, ca un șarpe, peste un trup chinui, sufocat.   Această lume ne trimite cu gândul la infernul lui Dante sau la scenele apocaliptice ce apar în Noul Testament, prin imaginea unui trup fracturat și-a unei lumi dematerializate. Eul liric este prins într-un coșmar din care nu poate scăpa, dar ca plasture, pansament pentru a opri o secundă durerea sângerândă ,,de sub unghii țâșnesc cuvinte șireturi” cuvinte care devin poezie.

      Îmbălsămată cu simboluri din belșug această poezie aparține unui eu liric chinuit de un desideratum,  acela de a fi ,,frumoasă și pe dinăuntru”. Sub egida unei dureri care se manifestă atât în exterior cât și în interior până la limita supraviețuirii ,,cu inima în cutia ruginită de sub pat” poeta pornește într-o călătorie. Mandala poate fi privită ca pe o figură a inițierii. Ceea ce pare a fi impermisibil eului liric este plânsul de milă. Ceea ce este impermutabil e ideea că ,,Unde nu e durere nici fericire”.

     Femeia-foarfecă nu vrea să-și mai introducă scobitori în ochi, în ochiul inimii. Acest ochi se află la hotarul dintre unitate și multiplicitate, dintre vid și nevid,  e cel care îngăduie ca ele să fie văzute simultan. Acest ochi prezent în primul poem al volumului Mandala  poate fi simbolul unui organ al viziunii interioare, dar și o exteriorizare a ceea ce se cere a fi ascuns.

    Această călătorie are un singur scop, purificarea. ,,Îmi caut inima pe dinăuntru/o inimă plată farfurie zburătoare”. Purificarea se face prin suferință, prin durere. Ca să dispară frica de moarte ,,îmi pieptăn cu grijă zdrențele de carne” totul este real, durerea este reală, teama ei este reală, lumea pare extrem de reală. Pentru că-și abzice viitorul și pentru că durerea din prezent este atât de puternică eul nu mai are vlagă ,,adorm pe hoitul meu de ieri”.  

    Tăierea părului, ruperea mânilor, disecția, usturimea unei răni deschise, pielea întoarsă pe dos, dinții sărutați, scormonirea, spațiile închise, unghiile care scurmă sub ziduri, o iubire ce are ,,gust de sudoare și de ciorapi purtați o săptămână”,adâncul, înteriorul,burta tăiată, bubele maligne, trupul sfărămicios din care poți face vată de zahăr din care copiii se vor hrăni, cerșafurile albe, spitalul, paturile de spital, caloriferele, sânge, nevroze, isterii și dependențe, piciorul care scrie, tăiat, cerșafurile de carne, unghiile întorse înăuntru, sinuciderea, creierul dat prin mașina de tocat, pilirea degetelor până la os, toate aceste imagini puternice și vii fac parte din registrul unui ,,dans grotesc”. Așa cum aborigienii care reveneau dintr-o luptă, în care au fost câștigători, aveau obligația de a plânge pe cel ucis, de a-i purta doliu și mai ales de a-i cere capului tăiat să fie prieten cu cei care-l găzduiesc, așa și poeta poartă doliu unui trup schingiuit de suflet, dar un suflet care trebuie să poarte doliu, care nu se poate bucura de faptul că și-a învins aproape de finalul volumului carnea. Această carne devenită zdrențe între timp, este pieptănată. Un gest atât de lipsit de morbiditate, un gest al încrederii, un gest care ne conduce cu gândul către palma unei mame care piaptănă părul propriei sale fiice.

      Poemul ,,ne chema ana” cu versul ,,mă îngrop adânc în mortuarul amestecat cu transpirație și sânge” teleportează cititorul în lumea altui autor. Imaginea femeii înghițite de mortuar ne trimite la o scenă din Leagănul respirației, un roman scris de Herta Muler. Durere, o durere care se transferă până și-n ,,cuta perdelei”.

    În această lume brodată de suferință eul liric țese ,,o pânză de paianjen din carne de om” iar ,,moartea râcâie cu unghiile netăiate pe spinare”. Într-un context dezolant și dur, eul liric renaște ,,în burta mamei picioarele-mi sunt despărțite de trup” și se află în ,,poziția asta de fetus” poziție care-i permite să vadă exteriorul, răul care pune stăpânire pe cei din jur, pe oraș și peste ea din viitor, un fetus care are puterea de a vorbi, care are capacitatea de a discerne, foarte asemănător cu cel din romanul Coaja de nucă.

  Iubirea capătă nuanțe roșiatice, iar acest lucru este posibil din cauză că dragostea are ,,venele tăiate”. Ce este viața? ,,Viața e o icoană de lemn în care ți se înțepenesc dinții și cad”. Dacă viața nu are nimic bun de oferit, atunci nu râmâne decât ca ,,mama să scurme după picioare divine”.

      Partea a doua a volumului poartă titlul ,,Nu te mai preface, Ana”. Autoarea acestui volum adaugă un text preluat din Dostoievski ,,În nemărginirea propriei tale dureri găsești uneori o plăcere tăioasă”. Aceasta este cheia în care poate fi citit acest volum de poezie. Georges Bataille vede în ,,partea blestemată” în experiențele care conțin frânturi de durere și moarte o eliberare de discontinuitate. Omul având în el dorința și nostalgia continuității, aceste experiențe meontice oferă o rezolvare involuntară, poate nevoită, indezirabilă, de moment. ,,Sunt atât de vie încât îmi vine să-mi exfoliex/câteva straturi din placenta de pe spate”

    Partea a treia poartă titlul ,,Nu e timpul fato” să-ți plângi de milă

,,Ne aflăm într-un fel de labirint. Nu găsim firul care ne îngăduie să ieșim de aici, și fără îndoială nici nu trebuie să-l regăsim.”  Karl Philipp Moritz

  Ducându-și existența într-un oraș în care ,, îți înșurubezi trupul ca-ntr-un somn fără vise “ sfatul poetei este acesta ,,nu trebuie nicidecum să adormi”. Poeta trăiește o apocalipsă a interiorului. Așa cum bărbatul cu manșete negre o desface ,,bucățele, bucățele “ așa desface și ea interiorul, apropiatul, împrejurul, exteriorul. Totul din jur este racordat la Monosilab de toamnă al lui Bacovia. ,,Toamna sună-n geam frunze de metal”, însă sentimentul rece și gol al frunzei trece din exterior în interior în poezia ,,cum ne distrugem“ - ,,pe coridoarele minților noastre metalizate”.

  Încheiem spunând că nota de originalitate trebuie căutată în împotrivirea față de limbaj, în împotrivirea față de sensul banal al unei idei și categoric în imaginile de factură absură, naturaliste în această pendulare aseptică între dorința de-a fi mai frumoasă la interior și nevoia de-a simți. 

 Mulțumesc celor care au citit acest articol.

With love, Dimineți târzii.

Mă’nclin!

Găsești volumul aici