ARTA SUBTILĂ A NEPĂSĂRII

    Am crescut într-o familie simplă, normală! Nu sunt ei părinții mei, dar au încercat să mă educe și să mă crească după propriile convingeri religioase și da, mi-au insuflat principiile lor. 
 Acum sunt recunoscătoare pentru tot ceea ce au făcut, însă ani la rând i-am învinovățit. Îmi repetam că din cauza lor: sunt handicapată emoțional, am principii prea rigide și învechite, sunt o inadaptată social și tot din cauza lor mă subapreciez mereu.
  
  Eii bine, dacă continuam să-i învinovățesc, pentru toate eșecurile mele, ajungeam exact în locul cel mai amintit de mama "în canale".
Sună îngrozitor! O viață mizerabilă, îmbibată, ce vorbesc eu, înecată în Prelandez. Îmi și imaginam în copilărie, cum mă ascund eu printre țevile mari și întortocheate de sub pământ, pentru a mă încălzi iarna, cum caut la ghena de gunoi o coajă de pâine. Gândul că aș putea ajunge boschetară, m-a terorizat în copilărie și mai apoi în adolescență. 
 Știam că nu o să ajung așa!
 
  Pe unii dintre copii, părinții îi amenințau, atunci când erau obraznici, cu deportarea pe tărâm țigănesc. Pe mine, de la 4 ani m-au luat de pe tărmâmurile țigănești, acolo m-am născut. Așa că, eu aveam ca amenințare "șansa de a ajunge regina canalelor".
M-am abătut de la subiect, dar aici scriu ce vreau eu. Să fim înțeleși!
Ideea e că groaza de a ajunge la fel ca unii din propria mea familie m-a motivat să vreau mai mult, să fac mai mult.
Și acum aud vocea tatălui meu:
- Cristina, singura ta șansă în viață este școala. Învață și o să ajungi om mare. Cap ai, minte îți mai trebuie.

  Așa că m-am oprit din a-mi mai păsa unde am crescut, de faptul că sunt orfană, de faptul că viața mea e un lung șir de greșeli, iar eu sunt o victimă.
M-am uitat în interior și am zis, bă gata! Ești responsabilă pentru ceea ce faci, gândești și spui. Nu e nimeni vinovat pentru trecutul tău, dar tu ești responsabilă de tot ceea ce ți se întâmplă în prezent. 
Am vrut eu să dau vina pe corpul amigdalian, că se cam grăbește în luarea câtorva decizii, dar neocortexul a zis, niet !

   Când ajungem să ne pese de tot și de toate, nu facem altceva decât să alimentăm ideea că nouă ni se cuvine totul, că merităm ceea ce este mai bun și că totul trebuie să fie exact așa cum vrem noi.

    Mark Manson numește asta "o boală care, în cele din urmă, te mănâncă de viu".
Pentru că percepem "orice obstacol ca pe o nedreptate, orice provocare ca pe un eșec, orice inconvenient ca pe o jignire personală, orice dispută ca pe o trădare".
"Așa ajungem prizonierii propriului nostru iad, ardem în flăcările îngâmfării noastre meschine".
 
   Poate părea ciudată ideea de a fi nepăsători, dar trebuie să întelegem că nepăsarea nu este egală cu indiferența.
   Eu am acceptat că sunt imperfectă, că nu sunt monument de frumusețe, că mintea mea mai dă și rateuri, că viața nu e corectă, că am traume. Da, îmi asum faptul că sunt un om normal, mediocru, banal. Dar nu sunt indiferentă. Mănânc cât mai sănătos, fac mișcare, citesc și ma educ singură.
 
   În momentul în care ne privim în oglindă și spunem " vai ce frumoasă sunt" - marele îndemn al acestor "tratate de fericire, cărți de dezvoltare personală"- nu facem decât să ne reamintim că suntem urtâte ca noaptea.
   Cel mai probabil, ținem cură de slăbire, nu băgăm ciocolată, mănâncăm bio și altele de genul acesta, doar pentru că societatea cere o imagine anume, doar pentru că societatea ne-a bagat în cap că dacă suntem rubensiene, nu ne mai f*** nimeni sau mai rău, murim singure  și cu 7 pisici. 
 
 Eiii bine, societatea să se ducă naibii!
 Noi să ne acceptăm așa cum suntem, așa cum credem noi că e bine.
 SUNTEM DIFERIȚI! 

  Fiecare vede frumosul în felul lui, fiecare gustă viața în propriul ritm și stil.
Mark Manson susține că rezolvarea problemelor este fericirea. Ohh, yes!
E normal să avem probleme. Dacă nu le avem suntem fie morți, fie ne mințim, fie consumăm zilnic "un gram de fericire" de la frizerul de pe colț.
Există mulți oameni care se identifică exesiv cu emoțiile lor. Pentru ei, orice este justificat pentru simplu fapt că așa au simțit. 

"Deciziile luate în baza intuiției emoționale, fără ajutorul rațiunii sunt aproape tot timpul greșite".

Pentru că emoțiile nu durează!

   Ceea ce ne face azi fericiți nu o să ne facă și mâine, pentru că biologia noastră are întotdeauna nevoie de ceva mai mult.
Obesia fericirii duce inevitabil la o goană perpetuă dupa "altceva". 

Altă casă, altă rochie, altă relație, altă...

 Psihologii numesc acest concept "banda de alergări hedonistă". 
Pentru că muncim fără încetare să ne schimbăm viața, dar în realitate nu simțim nicio schimbare. Fericirea presupune luptă. Fericirea se dezvoltă din probleme. 
 Ne adresăm întrebări greșite. Primim răspunsuri greșite. Viața este un șir lung de probleme, nu o sonată a fericirii. Noi alegem nu cum să fie viața noastră, că nefericirea e înscrisă în existență, ci alegem cum să reacționăm în fața provocărilor.
  Ia viața cu totul dacă o vrei sau nu o lua deloc dacă poți! 
  
Ce fel de durere vrei să ai în viață? 
 This is the question !
  
  Potopul de informații extreme cu care suntem bombardați ne-a condiționat să credem că excepționalitatea este noua normalitate. Nu, nu e ! Normalitatea nu se descrie în filtre de pe instagram, normalitatea nu e euforie continuă. Normalitatea este reprezentată de un sistem dopaminergic relativ normal. Cu suișuri și coborâșuri. Cu plictis, cu stare de letargie, cu zâmbet, cu pizza, cu muncă, cu probleme, cu examene, cu școală.
Suntem responsabili pentru tot ceea ce ni se întâmplă în viață, cu toate că unele lucruri există fară să fim vinovați.

"Vina e la timpul trecut. Responsabilitatea este la timpul prezent".

Ne înșelăm în multe privințe pe parcursul întregii vieți. Da! Eu am multe idei de doi lei despre viață, ce? Nu vă strâmbați și voi aveți. Una din ele este că: nu o să mă căsatoresc niciodată, nu o să fac copii pentru că la un moment dat Băiatul o să plece după una "blondă platinat, cu ochi mari și albaștri, cu minte puțină, dar cu picioare lungi". Da, este posibil să mă înșel în această privință, dar "fiecare decide ce este îndeajuns pentru el și iubirea poate fi orice o lăsăm noi să fie".

   Iată un adevăr straniu: noi de fapt nu știm care experiențe sunt pozitive și care sunt negative. Tot ce putem ști cu siguranță e ce doare și ce nu doare în momentul prezent. Iar asta contează prea puțin. Așa că frica mea de eșec în relații e nefondată. Am zis că am idei de doi lei. Viața mea nu e perfectă, nu o să fie, dar îmi asum. Acesta este adevărul meu.
Toate certurile cu mama, toată revolta care clocotea în mine contra întregii umanități era și este bătălia mea interioară.

Mark Manson nota că: "Realitate e simplă: când simți că esti într-o luptă cu lumea, sunt mari șanse să te afli, de fapt, într-o luptă cu tine însuți".

Așa cum se întâmplă cu excesele în viață, până să întelegi că nu te fac fericit, trebuie să te cam îneci în ele.

"Caută-ți adevărul și ne vom întâlni acolo".

   Da, în adevărul nostru e multă mizerie și durere, iar fericirea vine odată cu rezolvarea problemelor.
  Ps: Arta subtilă a nepăsării - Mark Manson. Cartea aceasta e minunată!
Cu dragoste, Dimineți târzii!

Comentarii

NOUTĂȚI